Imigrația este un proces fundamental și specific lumii noastre care a contribuit esențial la dezvoltarea și evoluția civilizației umane în aceiași măsură în care au contribuit și cei ce au luptat împotriva ei. Migrații istorice motivate de dezastre naturale, de credințe și idei religioase ori de războaie și de alte cauze, la urma urmei expresii ale unei profunde naturi umane, au construit lumea în care trăim. Omul este un pelerin aflat permanent în căutarea unei lumi mai bune.
Dar, a vorbi despre imigranți ca despre o specie invazivă ce ar trebui expulzată dintr-o societate, este un subiect care este redus la ideea de interes de mai multe feluri, idee care însă, în mod excepțional, de-a lungul veacurilor a considerat străinul ca fiind cel mai nociv element ce trebuie eliminat dintr-un context cultural, social și istoric din cauza felului negativ în care, în opinia unora, influențează evoluția ancestrală a unei civilizații. Și acestea nu pentru că imigranții ar fi răi, ci pentru că interpretări de tip suveran sau izolaționist apelează mereu la noțiunea de străin în procesul lor de propagandă pentru a își facilita, obține și garanta, prin arătarea cu degetul a intrușilor, o vizibilitate certă pe scena lumii.
Ceea ce ar trebui să nu uităm în acest context este modul în care o societate, o națiune, o cultură, o civilizație, la urma urmei, se tratează pentru a preveni vulnerabilitatea pe care străinul, perceput aici ca un fel de virus, - fie-ne scuzată rog comparația! - o răspândește în trupul unei filozofii, ideologii, program etc., anume faptul că, în general, după cum ne arată istoria, expulzarea străinilor începe cu organizarea de lagăre în care aceștia sunt adunați cu scopul ca, ulterior, să fie trimiși în mod organizat în spațiile geografice, culturale, sociale din care au plecat. De aici începe atât drama cât și saga imigrantului. Deoarece, din perspectiva acestuia, lagărul îi accentuează sentimentul de vinovăție de care a fugit și de care era convins că va scăpa în noua ordine socială și culturală, iar, din perspectiva societății care îl condamnă să se întoarcă în lumea din care a plecat, el este un simbol al neputinței și al nedesăvârșirii aproape imposibil de recuperat. În acest fel, lagărul, pe care cei care îl construiesc îl consideră un fel de spital de tratare a unor boli sociale, este de fapt o temniță ce reconfirmă imigranților că nu își pot depăși condiția în care s-au născut.
Prin urmare, imigrația nu este numai un proces sociologic cu carter pur invaziv, ci unul profund sufletesc, psihologic, aspect de la care ar trebui ca autoritățile națiunilor libere, care se confruntă cu un astfel de fenomen uman străvechi, să înceapă în a realiza politicile imigraționiste, deoarece dramele cauzate de deciziile națiunilor prospere și sigure către care migrează cei afectați de diversele plăgi umanitare, se transformă, din nefericire, în cauze ale viitoarelor drame majore ale lumii de mâine. Și acestea pentru că lagărul este un concept care generează o lume ce în viitor se va proteja de orice schimbare cu orice preț, fiindcă lumea nouă în sine devine o amenințare asupra lumii din lagăr. O lume a lagărului nu va accepta provocările și concurența unei lumi libere tocmai pentru că le va percepe ca pe amenințări care îi amintesc de spațiul din care a fugit, precum și de faptul că a fost respinsă de lumea spre care a călătorit. De aceea imigrația trebuie privită ca o parte continuă și dinamică a devenirii umane și nu ca o plagă ori ca o suferință ce trebuie tratată în speranța că se va vindeca.
Dacă privim imigranții ca pelerini, atunci înțelegem că din lumea în care trăim trebuie să facem o cale pe care aceștia pot călători spre atingerea libertății oferindu-le ceea ce au nevoie spre a trece mai departe. În acest fel, libertatea pe care o caută trecând prin lumea noastră, devine un bun al tuturor. Altfel, ei, mânați de temerile și fricile pe care le poartă în sânge, vor căuta mereu să intre, să invadeze, să penetreze lumea liberă. De fapt, prin edificarea lagărelor, chiar de sunt concepute ca spații cu scop provizoriu, din cauza faptului că sunt destinate izolării, acestea se constituie în spații de separare a acelora care le construiesc. Prin refuzul și alungarea imigranților, ne refuzăm nouă o lume mai bună, provocatoare, și ne construim propriile lagăre. Și, cum orice lagăr are nevoie de gardieni, de o structură care să se ocupe de organizarea și funcționarea lui, ne vom îngrădi singuri de reguli cu care, deși scopul lor inițial este de a supraveghea și deporta imigranți, acestea vor face din noi, din stăpânii liberi care credeam că suntem în lumea noastră, atât gardieni ai pelerinilor, cât și mai ales locuitori ai propriului lagăr. Vor face din țara în care locuim un lagăr zidit în jurul lagărelor construite pentru imigranți. Un zid în jurul lumi noastre. Și atunci cine de cine să mai fugă? Și unde? Și de ce? Soluția nu constă, așadar, în a alunga imigranții din lumea noastră, ci în a face din lumea noastră și lumea lor. Că va fi mai bună ori mai puțin bună depinde atât de ei, dar mai ales de noi.